Gândurile negre ne omoară încet-încet și, totuși, nu se opresc din a alerga dintr-un colț într-altul.
Alungă-mi privirea necurată și fă-mă să cred iar în noi doi.
Oare mai existăm sau doar suntem doar niște iluzii?
Dragostea e ca un fir de ață ce se subțiază la fiecare țipăt.
 Frica ne omoară...
Dă-mi vremurile calde înapoi! Dă-mi inima înapoi ca să pot crede din nou.
Am fost niște copii într-o lume prea îndepărtată de realitate.
M-am speriat de fiecare dată și nu am reușit niciodată să-mi opresc respirația...
Ciudat, căci tu erai aerul, apa, focul și vântul. Eu ce eram? Nu îmi amintesc...
Amintirea îmi este încețoșată ca și privirea...

M-am oprit. Am oprit totul.

Visele au dispărut printre rănile muribunde ale iubirii trecute. Lacrimile s-au transformat în bucăți ascuțite de gheață ce-mi brăzdează obrajii, lăsând urme adânci. Mai mult mă doare frica de ziua de mâine, de poimâine.


Nu a mai rămas nimic din căldura sufletelor din vară. Sentimentele sunt acum înghețate, lacrimile roșiatice, ochii pierduți și buzele arse de dor...

lacrimi inghetate de decembrie

Ochii mei nu mai spun nimic. Doar tu stiai cum sa le citesti durerea, frica...chiar si iubirea..
Iubirea?
A disparut demult. Am ingropat-o amandoi sub reprosuri, certuri, tipete, lacrimi...
Mi-e dor de o imbratisare. Imi ard bratele de dorul alor tale, mi s-au uscat buzele de atat chin,
lacrimile curg siroaie caci inima stie ca e sfarsitul.
Lumea mea ai fost tu. De acum inainte ce va fi?!
Umbra ta ma ghida prin labirintul vietii, vocea ta imi spunea ce e bine si ce e rau...
Nu mai adorm decat pe o perna rece de decembrie,
Cu fulgii ce par a ingheta mai mult sufletul meu.
Sa spele totul, sa uit totul...

insomnia

Aceste nopţi de insomnii, pline de neguri muribunde,
îmi par infinite-n timp, în spaţiu.
Tu eşti acolo, ai rămas acolo pentru eternitate?

Eşti o iubire regăsită-n miez de noapte,
eşti nebunia mea şi chinul meu de zi cu zi...
în tot ce fac, mereu e vorba despre tine...

Insomniile se-adună şi nu ştiu ce va veni,
dar voi aşterne mereu pe-o hartie galbenă
o dragoste copilăroasă, născută-n insomnii
eterne...
viaţa mi se scurge printre degete, ca şi nisipul verii fin,
iar timpul trece, trece...şi tu, iubito, nu mai vii.

Rămas-ai tu, oare, în visul meu sau ba?
Degeaba se chinuie gândul meu, căci
departe tu vei fi plecat.

Opriţi timpul pentru îndrăgostiţi!

Noaptea se aşterne pe pielea ta. Îşi lasă liniştea deplină pe buzele tale, pe pleoapele tale. Plăpând, clipeşti pentru ultima dată şi adormi. Gândul îţi zboară la clipele cu ea, la râsul ei copilăros, la ţipetele ei de frică atunci când o ridici prea sus în braţe...la toate momentele petrecute cu ea.

Parcă ţi-e alături dintotdeauna şi timpul a trecut pe lângă voi ca vântul: a şuierat cu amintiri.

Îţi strângi inconştient palma. Ţi-e dor de mâna ei în mâna ta chiar şi aduci când dormi. Obişnuiţi să dormiţi îmbrăţişaţi sau măcar ţinându-vă de mână.
Deschizi ochii, însă perna e goală. E doar poza voastră, un sărut şi o amintire vie. Însă, mirosul parfumului ei parcă a rămas impregnat...în sufletul tău.

Nu vrea să îţi mai iasă din inima şi nici tu nu o laşi. Formaţi deja un întreg unit de-o eternitate.

"Opriţi timpul pentru îndrăgostiţi", strigi către Ceruri cu un gând mai aprins ca niciodată: "Să stea timpul în loc pentru noi!"

Castele de nisip

Nu mai călca pe castelele mele de nisip!
Nu mai sufla nisipul durerii...Opreşte clipa!
Îngheaţă-ţi privirea şi stai!
Nu mai face niciun pas prin destinul meu, ia-ţi sentimentele şi
alege-ţi alt drum, alt nisip, alte castele.
Nu mai adorm demult cu tine-n gând căci durerea nu se vede,
ea se simte.
 Astăzi spun stop, nu pauză! 

"Am obosit. Opreşte timpul pentru noi şi hai să ne mai fumăm încă o dată iubirea!", a strigat plăpând inima prin bătăi nebune de nelinişte.

Rămas bun

Picură ploaia în sufletul meu încet-încetişor...
În pragul veşniciei absolute, îmi simt tâmplele albe,
de dorul chipului tău, ochilor tăi, buzelor tale roşii.
Iubite,
M-a îmbătrânit aşteptarea. 
Mi-a murit speranţa...
Rămas bun...

Roşu sângeriu de durere

Negrul amar al deşertăciunii îşi face loc printre venele roşiatice ale iubirii.
Vine o zi când totul se întunecă, când negura nopţii ne va speria pe toţi...
Ştiu că nu e munte pe care să nu-l pot urca, însă, parcă am fost înfrântă în luptă.
Destinul a fost prea puternic pe lângă furia nebuniei mele iubite.
Plânsetele-mi zguduie cimitirele tinereţii, însă Ei nu înţeleg roşul nebun.
Încet-încet, vor reuşi, oare, să întunece povestea noastră?
"Te rog nu mai plânge!", ai şoptit Tu, Înger al existenţei mele.
"Eşti tot ce iubesc!", ţi-am ţipat cu privirea spre Ceruri, sperând parcă
la o rază fierbinte de speranţă, aşteptând semnul eternităţii divine.

"Fă linişte!", ţi-am ordonat cu lacrimi de chin în ochi şi în suflet! "Să fie linişte!",
strigam disperată către văzduh..Nu mai suport căldura năucitoare a durerii ce-mi
invadează obrajii, ce-mi înnegreşte sentimentele, gândurile, buzele.

Tind să cred că, pe zi ce trece, doar în Ceruri mai pot fi a ta, într-un destin liniştit.
Pace cu Ei nu mai este demult, zilele senine au apus, însă, clipele dor întotdeauna.
Au transformat roşul dragostei în culori sângerânde ale sufletului meu, au înnegrit puritatea.

Mărturisire

Literatura mi-a fost mereu aproape de suflet. Din frageda copilărie am îndrăgit cărţile, poeziile, proza, teatru...am citit aproape orice "mi-a căzut în mână". Odată cu trecerea timpului şi a anilor, mă regăseam din ce în ce mai mult în versurile moderniştilor, contemporanilor chiar. De ce oare? Încă mă întreb, încă mă descopăr şi încă sper să nu renunţ niciodată la pasiunea mea.

Versurile şi marea mea dragă au fost mereu alături de mine, mi-au înţeles stările şi perioadele vieţii şi, parcă, mi-au uşurat experienţele.

Dumnezeu ne pune la grele încercări într-o singură viaţă. Nu ştim dacă vom reuşi să trecem peste ele "teferi", însă încercarea este crucială. Sunt zile când vrem să renunţăm la tot, să fugim la mare şi...să plângem, să ne descărcăm sufletul, să lăsăm marea să ni-l spele cu speranţa că un suflet gol e mult mai fericit.
Sunt zile când abia aşteptăm răsăritul Soarelui ca să ne începem rutina care ne "încântă" din ce în ce mai mult.

Azi, simt nevoia să mă detaşez de lume, de oameni. Natura să-mi fie prieten veşnic căci doar ea e capabilă să mă înţeleagă. Astăzi, parcă sunt împotriva tuturor...

Unde eşti, marea mea dragă? Te-am pierdut în miez de vară, tu doar iarna mi-eşti alături.

e, pur şi simplu, prea mult

Simţi şi tu mirosul inimii putrezite de atâta suferinţă?
Mă doare sufletul căci nu mai pot lupta cu distanţa.
Am obosit.
Mi-au obosit picioarele să tot alerge după fluturii din stomac,
de la începuturile noastre.
Mi-au obosit palmele să tot mângâie amintirea ta pavată pe-un colţ
din raiul nostru. 
Ridic ochii timid şi nu îţi mai zăresc nici măcar silueta.
E prea mult fum,
E prea mult timp,
E prea multă neîncredere.

Am adormit (part 2 )

Îmi miroase a eşec, dezamăgire şi sentimente putrede.
Am adormit pe-un colţ de Iad şi nu mă mai sperie nimic,
Însă, drumul e lung şi greu până în adâncuri.
Lasă-mi mâna să zbor printre rocile Pământului,
Să simt negrul lor în plămânii mei, să nu pot închide ochii
de căldura infernală.
Sap în adâncimile nemaivăzute şi descopăr liniştea.

Shh!!!
Singurătatea e iubirea pură, iar 
Liniştea de-aici e zgomotul vieţii de sus.

Nu pare nimic diferit, însă tu nu mai eşti aici,
să ma ţii de mână.
Mi-e dor de fotografiile noastre simple pe malul lacului,
De aerul umed ce ne umplea plămânii...
Mă ustură pielea, mă doare carnea, mi se strivesc palmele...
Nu e deloc uşor
Să adormi pentru eternitate. 

Am adormit

Cine poate să-mi spună cât mi-a îmbătrânit sufletul?
Cine poate să-mi desfacă inima în mii de frânturi
şi să le pună înapoi doar pe cele mai tinere, mai pure, mai curajoase?
Cine?

Vreau să te cunosc, Dumnezeul meu, să-mi faci ultimele zile mai uşoare, să mă faci iar tânăr,
să simt zborul lin al liniştii depline.
Bătrâneţea vine odată cu înţelepciunea, aşa că un ochi râde şi unul plânge.
Am ajuns Sus.
Unde e paradisul mult visat?
Unde e liniştea mult dorită pe Pământ?

Am adormit pentru eternitate.

Stinge-mi dorul, iubitul meu!

Ploaia nu şterge depărtarea, la fel cum ceaţa nu şterge timpul.
Mi-e dor de tine şi îţi caut privirea pe orice chip,
Sufletul îmi geme şi nimeni nu-l aude, nimeni nu-l simte...

Doar tu, iubitul meu, adormi cu mine-n gând în fiecare noapte,
Şi alini nespusul meu dor cu blânde şi dulci şoapte.
Mă linişteşti pentru-un moment şi eşti capabil să m-aştepţi un veac,
Nu-ţi pasă nici de timp, distanţă sau de moarte.

Stinge-mi dorul, iubitul meu, şi fă să treacă timpul,
Să fim iar noi doi pe-un cearşaf, întinşi pe nisipul umed,
Să nu ne pese de nimic şi să ne trezim bătrâni,
Luminaţi de aceeaşi Lună şi ascultând aceeaşi mare. 

Acum închid ochii şi sper ca liniştea să coboare în sufletu-mi.
Ah, Doamne, dă-mi răbdare şi o încredere de fier!

cu ani în urmă.

un alt pas

De-atunci au trecut veacuri, însă încă te mai simt, undeva, pierdut.

Timpul nu are timp, aşa că nu ştiu cât înseamnă o clipă, o secundă.

Ştiu doar că un moment fără tine durează o eternitate.

Prea târziu pentru inimi frânte şi buze crăpate de atâta dor,

Acum a ramas doar cenuşa.

Şi ea va pieri cândva, se va spulbera printre noi dorinţe.

Îţi cunoşteam sufletul ca propria palmă, cu fiecare durere,

Fericire şi suspin. Orb, te-ai lasat condus de Iuda,

Şi ai vândut tot pe nimic. Ai pierdut şi te-ai pierdut şi pe tine însuţi.

Ai ramas gol pe dinăuntru şi doar eu ştiu asta.

Disperat, vei incerca să aduni cioburi, să refaci ce ai spart,

însă, in zadar...

Adună chipuri din alte oglinzi şi formează-ţi sufletul în bunătate,

Apoi găseşte alte cioburi şi lipeşte-le pe geamul aburit al vieţii.

Poate doar aşa vei gasi o cale de ieşire, de evadare din Infern.

Vei găsi Lumina prin întuneric, ghidat de rugăciune, prin credinţă.

Căieşte-ţi gândul şi zboară din nou, cu alte aripi de ceară.

Oh, Icar, ai luat tot fără să dai nimic!

suntem şi noi ploi

Shh..
ascultă ploaia, iar şi iar şi iar... E mereu alta, nu-i aşa?
Iubesc oamenii care simt fiecare picătură, fiecare strop ce netezeşte pielea...
Iubesc oamenii care dansează, strigă, plâng odată cu ploaia...
Care respiră odată cu pământul aerul umed de vară...

Suntem apă şi pământ,
trup şi suflet, ochi şi buze...

Suntem şi noi ploi
când intrăm în mare goi.
Fără griji, fără voi:
...doar noi...

...you know you have found love.

Soarele îţi mângâie chipul printre perdelele grele ce acoperă fereastra. Deschizi ochii încet şi îl vezi în dreapta ta: te priveşte. Tăceţi amandoi pentru câteva minute...doar liniştea vorbeşte şi voi vă înţelegeţi prin priviri.
Când ajungi să nu vorbeşti cu cel de lângă tine şi să te înţelegi cu el, cuvintele fiind de prisos, ştii că este iubire adevărată.

...te-ai trezit din vis şi, de fapt, eşti singură. Pereţii goi te înconjoară parcă urlând de dor, ca şi sufletul tău.
Te ridici, deschizi fereastra sperând că aerul cald şterge dorul, însă sufletul-ţi plânge.
 
O nouă zi a început, încă o zi fără tine, însă, au rămas mai puţine până la sfârşitul verii.

se vor usca de "dor, de chin, de jale..."

Ploaia ne spală sufletele de viitoarele doruri,
Însă lacrimile curg şiroaie; nu putem evada nici unde, nici când...
Oare vom mai ieşi sub razele blânde ale Soarelui?
Când vom avea sufletul curat, proaspăt ca aerul primăvăratic din dimineţile senine?

Norii se răzbună, tunetele curg, iar sufletele noastre dansează prin mare, prin valuri.
Plâng şi ele ştiind că se vor usca de "dor, de chin, de jale..."

Ura ţi se scurge printre degete. Palmele îţi sunt plime de lacrimile de sângele fierbinte, de-un roşu-negru.
Ai turbat. Răutatea ţi-a ieşit din trup, era mult prea mare... Verşi numai pumni, palme, picioare în jurul tău.
Copiii plâng, mama urlă de frica celor mici şi tu dai în ea fără rost. Nu îţi pasă de nimeni, nici de tine.

Te urăşte familia ta şi tu nu realizezi asta. Laşi urme adânci în sufletele celor mici, omori sufletul matern al femeii de lângă tine.

Anii au trecut. Cândva, mezinul era speriat de tine, însă, azi, ridică şi el vocea şi varsă numai pumni, palme şi picioare.Povestea se repetă şi se va repeta la infinit.
Copiii văd, copiii nu uită şi, mai rău, copiii fac ceea ce fac părinţii. Aşa că fii tu părintele pe care poate că nu
l-ai avut, părintele pe care ţi l-ai fi dorit!!!!

old

Suspine de ingeri, plansete de copil, lacrimi de dor etern.

Te ridici si vrei sa zbori, insa aripile iti sunt grele, de plumb.Vrei sa iti ineci tamplele in fericire, bucuria sa ti se prelinga pe sani.
Abandonezi aripile si incepi sa alergi in neant.
Il cauti.
Vrei sa il imbratisezi, asta ti-e ultima dorinta.
Apoi poti muri in acelasi dor de viata.
Pretul mortii nu te face sa iti pierzi visul.
Fericirea ti se citeste in ochi caci l-ai zarit in departare.
Daruieste-i tot ce ai mai bun si vei cauta apoi adierea intunericului.

E seară. Închide ochii şi imaginează-te peste 1 an, 2. Vei fi la fel ca azi sau viaţa uşoară ori grea te va schimba atât de mult încât nu te vei mai recunoaşte în oglindă? Orice va fi, vei fi altul.
Gata, am stabilit. Eşti un alt om. Cu alte idei, alte principii, cu o maturitate în gândire, mai bătrân în suflet...

Dar ştii care va fi problema cea mare? Vei iubi acelaşi om pe care îl iubeşti şi azi? Gandeşte-te bine căci acest om de azi va fi şi el schimbat la fel ca tine, poate chiar mai mult.
Acesta este echilibrul iubirii: amândoi se schimbă cu trecerea anilor însă iubirea adevărată rămâne nepătată de timp. Nu toţi reuşesc să păstreze neschimbată iubirea, cinste celor care luptă pentru ea şi ajung, într-un final, să triumfe!

Iubirea noastră cum va fi?

Matinal

Mi s-au umplut plămânii cu aer marin, primăvăratic. Privesc orizontul şi nu realizez unde se termină marea, unde încep Cerurile, unde e Dumnezeu. Aici sau acolo? Sorb din cafeaua matinală şi încerc să mă rup de vise şi să intru în realitatea de zi cu zi. Doar în acest Purgatoriu al Dimineţii sunt eu însămi, fără mască, fără prea multe vise, fără prea multe realităţi. Minunăţia zorilor nu durează decât câteva minute, cât durează aroma cafelei.

Nu mă tem să înfrunt răutăţile lumeşti atât timp cât ştiu că în fiecare seara voi fi în siguranţă, în braţele tale, pe perna ta albastră. În fiecare noapte tu eşti marea mea, eşti valul ce se sparge-n ţărm, eşti nisipul rece din miez de negură, eşti aerul meu marin.

În fiecare dimineaţă, eşti singurul care mă însoţeşte către noul drum ce se arată în văzduhuri, singurul care mă ştie fără mască, fără vise, fără realităţi, care mă ştie dezbrăcată de orice durere sau fericire, râsete sau lacrimi, care îmi cunoaşte sufletul mai bine decât îl ştiu eu.

Nu pleca, iubite, stai cu mine în aceste câteva minute matinale cât sorb ziua în suflet, căci singură nu ştiu drumul cel bun. M-am obişnuit cu mâna ta în mâna mea, în părul meu, pe buzele mele...

Stop. (2.22 AM)

Sufletul se pierde pe trotuarele muribunde. Caută liniştea de altădată,
însă aude doar zgomote, ţipete, plânsete.
Îi e dor să privească cerul alături de tine şi să ştie că va fi bine,
Îi e dor de tine acum, mai mult ca niciodată.
Ştie că îl aşteaptă un drum greu şi îi e teamă că te va pierde...
Dacă se va întâmpla asta, se va pierde şi el, pentru totdeauna.
E conştient că vei pleca, a fost de la bun început sigur că,
o dată cu venirea verii, te va pierde de lângă el , doar că nu recunoştea.

Plânge cu lacrimi de sânge după clipele de iubire petrecute cu tine.
Îi vine să se arunce în mare, să se facă una cu valul şi să dispară
în eternitate. Nu mai poate lupta cu destinul, a ajuns la capătul puterilor
şi abia mai respiră. Se îneacă în lacrimi de jale, de dor...
Îi e greu cu tine, însă îi va fi şi mai greu fără tine.

promisiune

Deschide-ţi ochii larg şi priveşte-mă: da, sunt aici, lângă tine şi aici mă vei găsi mereu.
Să nu-ţi fie teamă niciodată de nimic atât timp cât vom fi împreună...
Poate că viaţa ne va purta pe cărări nebănuite, ne va pune la grele încercări,
Însă capul meu va fi mereu lângă perna ta,
Ochii mei mereu îi vor privi pe ai tăi,
Inima mea va fi întregită doar lângă bătăile inimii tale.

Ia-mă de mână şi hai să pornim la drum aşa cum suntem noi:
tineri, sinceri, iubitori şi simpli.
Hai să nu ne complicăm iubirea căci o vom risipi în timp.

Prinde apusul

Lumina roşiatică te face să visezi spre albastrul dimineţii.
Tresari atunci când realizezi că încă o zi s-a încheiat,
Şi zâmbeşti melancolic.

Prinde apusul, iubite, ascunde-l în sân
Şi transformă-l în infinite răsărituri!

Caut liniştea

Caut liniştea de ani de zile de suferinţe amare.
Unde eşti tu, astru ce-mi luminezi nopţile,
Ce faci tăcerea să vorbească şi inima să încremenească?
Astăzi am fost aproape de infinit, parcă l-am atins cu buzele
şi am simţit tresăririle universului nostru paralel.
Însă, m-am pierdut în spaţii goale, în cioburi de teamă
Şi am întors obrazul ud de atâtea dezamăgiri.

Oare, te mai recunosc dacă îţi mai zăresc chipul, linişte astrală?
Sau deja mi-e sufletul prea îmbătrânit de vidul negru ce mă înconjoară?
Nu mai vreau zgomote de dor monocromatic, ci vreau necuvinte,
vreau sunete sparte şi line, ecouri din tine şi armonii sfinte.

negru

Cateodata simti cum ti se sfasie carnea de pe oase.
Simti cum iti cari crucea la nesfarsit si cum nu mai poti,
dar trebuie sa te ridici si sa continui sa mergi.
Nu e greu, muritorule!
Invata cum sa respiri prin ceturile dense de dureri amare,
sa zbori printre norii de cenusa,
sa traiesti si cu binele si cu raul...

cateodata simti negrul cum iti apasa pe pleoape.
iti inchizi ochii, insa iti deschizi sufletul catre Ceruri:
te rogi sa-ti gasesti calea spre infinit. 

Lacrimi din mare

Lacrimi din mare s-au ridicat golase catre Ceruri si au implorat norii sa plece!
Sa dispara orice chip de rautate de pe Pamant, orice dezamagire...
iar ele sa fie doar niste simple lacrimi de fericire, de iubire,
caci marea inseamna amor infinit...

Cerurile se dezlantuie, se razbuna printr-un ultim imn al ploilor de foc...
Tipa, urla, plang si trosnesc,
Lovesc cu putere si fara mila aripile pescarusilor.
Insa aceste pasari ale libertatii nu isi parasesc marea,
ci, dimpotriva, isi continua zborul lin...

Pescarii s-au ascuns muti de frica in casele lor de pe mal
si au ramas doar pasarile, cordoanele de nisip, zgomotul Cerurilor
si plansetul marii.

Da-mi lacrimile tale, marea mea draga!

Sacadat

Shh...ia-ma in brate si taci! nu intreba de ce, cand, cum...nu intreba nimic.
citeste-mi inima din priviri. E simplu, iubite, suntem doar noi doi acum.
atat.
imi surprinzi ochii de fiecare data cu capruiul alor tai.
pare mereu altul, pare mereu diferit.

Shh...
stiu ca doar tu poti intelege modul meu de a iubi.
pana la capat. dincolo de toate.
dincolo de orice si oricine.
Langa mine este sufletul tau. Nu ma mai tem sa zbor,
sa cuceresc Cerurile cu aripile mele din vise desarte sau nu,
insa visele mele dintotdeauna.
si tu stii toate astea si nu te saturi niciodata sa le auzi..
la infinit.

Azi, mai mult ca niciodata, simt cum imi tropaie iubirea prin vene,
simt cum se zbate tainic in mine si nimeni nu stie absolut nimic.
Doar tu, iubite!

Doar tu nu imi consideri starile ciudate, doar tu imi iubesti orice stare de spirit...
Doar tu, iubite!
Doar tu simti tot ce simt si eu!

Azi, marea plânge.

Azi, marea plânge, se zbate între două anotimpuri, între zâmbet şi lacrimă.
O doare dorul meu.

mi-a cuprins sufletul cu palmele valurilor ei şi încearcă să spele lipsa ta.
Nu ştiu dacă va reuşi, însă doar ea rămâne prietenul meu cel bun,
atunci când tu eşti departe.
Azi, doar marea plânge pentru mine!

Hai, iubitule, hai la mare ca să-i alini durerile,
să-mi alini dorul!

"Lume multa, oameni putini..."

"Lume multa, oameni putini..."

Singuratatea ma ucide pe zi ce trece, cu fiecare ceas, cu fiecare minut,
imi distruge retina timpului care se scurge latent pe obrajii inrositi de teama.
Ma duc, apoi, dincolo de padurile dese ce ascund dazamagiri, dureri, temeri, rautatile lumesti
si descopar puritatea naturii vesnic verde, prospetimea, gingasia si transparenta dorintelor. 

Vreau sa gasesc echilibrul Cerurilor, sa ma inalt in albastrul marin al diminetilor tarzii de vara,
insa timpul sa nu mai aiba valoare. sa dispara!!! si odata cu el sa dispara si singuratatea!

Cele mai dureroase clipe sunt cele in care esti inconjurat de multa lume si,
paradoxal,
de foarte putini oameni.
Cum ajungem sa ii recunoastem? Greu, cateodata fiind chiar prea tarziu...

Pe masura scurgerii timpului, mi-e din ce in ce mai greu sa ma incred in oameni.
Mi-e sufletul batran din cauza experientelor nefaste cu sufletele moarte ale oamenilor vii.
 Astfel, imi amintesc in fiecare zi ca:
" Ne nastem singuri si murim singuri..."

...

Alergi spre nicaieri. Ti-e dor de taramul fericirii, insa nu mai stii drumul spre el.
Te doare atat de tare incat lacrimile par a fi gloante...durerea e prea mare,
si tu tot nu gasesti soseaua spre infinit.

Ploua, insa tie nu iti pasa. Lacrimile ti se inoada in barba, ochii iti sunt rosii ca focul
si nimic nu pare a-l stinge.
Ai uitat promisiunile, ai sters iubirile, ai ars sarutarile...

Nu imi mai gasesti ochii. Ei sunt bine ascunsi in ceata densa din taramul fericirii noastre.
Ochii-mi rad malefic ca si cum oglinda s-a spart singura,
ca si cum dragostea ta s-a spulberat odata cu visul din zori,
ca si cum lacrimile nu ti-au brazdat obrajii,
ca si cum nimic nu mai conteaza.

...

Lacrimi

Si da, si "diamentele se sparg" atunci cand lacrima este din ce in ce mai grea,
cand isi face loc pe obrazul tau stang...cand iti atinge coltul gurii atat de insetata de parca
ar atinge Zeul Suprem cu palmele... Simti ca nu mai poti, insa iau nastere din ce in ce mai multe lacrimi.
E greu sa te ridici. De fapt, nu mai poti, nu mai stii, nu mai vrei...

"Inainte fugeai cu mine printre norii, printre lacrimi de fericire,
imi alungai raul si tristetea de pe buze cu o simpla privire.
Inainte credeai in mine, in noi...
Timpul a trecut si tu ai trecut odata cu el...

Inainte...dar acum?
Acum doar sunetele muzicii mai sunt langa mine,
doar ochii negurii din miezul noptii ma mai privesc,
doar bratele plapande ale timpului singuratic ma mai mangaie,

Povestea mea nu mai e povestea ta...
Povestea mea s-a terminat asa: 

alergam desculta pe nisipul umed de atatea lacrimi de dor, de chin
dupa pescarusii din trecuta vara, trecuta iubire... "
 

Iubirea te face sa fii mai bland si iertator, sa realizezi ca nimeni nu e perfect si ca noi, de fapt, ne iubim si cu bune si cu rele...fara aceste mici copilarii si stangacii nu ne-am mai da seama cat inseamna persoana de langa noi si n-am mai aprecia simplitatea si puritatea dragostei.

eu te iubesc asa cum esti tu si cum doar eu stiu ca esti.

Iubeste!

Petale de dor au cazut din sufletul tau si s-au asternut printre cearsafuri.
Lipsa dragostei tale le-au inrosit, apoi au plans si au racnit cu putere...
Insa nimeni nu le-a auzit strigatul.
In miez de noapte, petalele prind viata si te imbratiseaza, te fac sa zambesti
si fara ea langa tine. Pe perna ei stau acum asezate miresmele trandafirii,
iar la pieptul tau parca s-a cuibarit ea; uite, si-a lipit obrazul de pielea ta...
Dimineata iti surprinzi zambetul pe chip si stii motivul fericirii tale: iubesti!
Da, azi o iubesti mai mult ca niciodata, azi o vei strange iar la pieptul tau.


Iubeste, om simplu, "iubeste si vei fi iubit",
iubeste si vei simti fericire.
iubeste si vei dezlega mistere...
E simplu caci dragostea nu e complicata,
oamenii sunt.

cuvinte copilaresti

Ai grija de floarea dragostei...hraneste-o cu sperante, dar nu desarte,
da-i vise destule, dar nu inutile si aminteste-i in fiecare zi ca este indispensabila vietii...
Ai grija, caci petalele pot cadea in orice clipa si se vor lovi de pamantul rece al intunericului.
Si nu le vei mai putea lipi niciodata in acelasi loc, indiferent de ce va urma.
Ai incredere in floarea ta, pazeste-o cu sufletul si vorbeste cu ea tot timpul...
Atunci va straluci pe langa alte flori, captand doar bucurie si fericire.

Sa adormi in fiecare noapte cu gandul la ea...
Sa te trezesti cu gandul la ea...
Si, chiar de nu o vezi o zi, o luna sau un an,
Sa nu o uiti niciodata...
Chiar daca se ofileste si moare...

Ploi

Ma stinge ploaia. Deja norii grei imi acopera bucuriile, zambetele.
Ma ating cu atata putere picaturile incat imi sfarma carnea,
imi plange corpul dupa cerul senin al noptilor de primavara tarzie...

Ma stinge ploaia. Incet, ma topesc si mi se prelinge dorul de pe gene,
ajunge pe sanii-mi goi de atata amar si jale...
plange sufletul in mine si-si cauta neincetat si fara speranta zborul.

M-a stins ploaia. Doar urmele trupului meu cazut se mai vad pe pamantul batatorit.
cativa pasi si totul se termina brusc. Nu m-am mai agatat de niciun fir de nisip,
de niciun fir de roua din zori. E totul negru si e frig,
iar eu...eu nu mai exist.

prea multa liniste

E dimineata!
Deschide-ti sufletul inainte de toate si asculta linistea zorilor.
Cu parfumul puternic al cafelei incepi o noua zi, iar cu buzele amandoua
atingi fereastra viitorului incert. Ti-e inca teama sa o deschizi si sa privesti
larg linia orizontului ce se ascunde-n mare.
Culori rozalii se ascund dupa blocuri, nefericite de atata singuratate amara,
iar privirea ti se joaca cu albastrul-verzui al marii tale.
Parca e prea multa liniste, acum, dupa furtuna. Te obisnuisei cu zgomotul
infricosator al iernii dinauntrul tau...si al meu...

Parca nu iti mai recunosti nici sufletul si nici marea...

Oamenii alearga disperati pe maluri dupa iubirile pierdute.
Acum e prea tarziu?Sau prea devreme?

strigatul ochilor sinceri

Focul dorintelor iti mistuie sufletul.
Simti cum ti se topesc peretii de ceata ce iti ingradesc sentimentele aprinse pentru ea,
cum iti tropaie prin vene antidotul dorului nestins de multa vreme.
Vrei un sarut, sau doua...nu stii cate.
Vrei o imbratisare, o privire, un colt de zambet.
Macar atat.

Simti cum te doboara iubirea parca prea mare: iti iese din suflet
si se aseaza printre norii argintii ce ascund multe povesti.
Ii incredintezi Zeului Suprem sentimentul tau sfant si
Il lasi sa iti pazeasca jumatatea existentei tale.
Doar in El mai ai incredere. Restul e...tacere.

Cazi in pacat si iti strecori saruturile, imbratisarile, privirile catre ea.
Esti sus acum. Prea sus e iubirea voastra ca s-o atinga raul.
E protejata, curata... e sincera....
Teama a disparut odata cu intunericul zilelor amare,
iar voi aprindeti si stingeti zilele, noptile, zorile...

"Da-mi buzele si pieptul tau ca imi pot sprijini durerile", strigau ochii ei.

Viata ne obisnuieste cu moartea prin somn.
Viata ne avertizeaza ca exista o alta viata prin vis.

Eliphas Levi