Pleaca!

Ah, singuratate crancena, dispari din sufletul meu
Si fa ca timpul sa se opreasca acum!

Inconjurat de atatia oameni, pustiu, visez din abis.
fara suflare, cuvantul vrea sa zboare de pe buze,
insa ii e teama de tine, de mine.

Caldura iubirilor te sufoca, te doboara,
Te face sa mananci si pietre de gheata,
ca sa iti racesti sentimentul.

Dor, singuratate, ambitie si suspin,
teama, inceput, mister...

mai pustiu ca niciodata

Ridici privirea catre Ceruri si intrebi "de ce eu?".
Nu auzi niciun raspuns, nimeni nu te aude acum.
Asculti tacerea nocturna si te sperii de lumina stelelor.
Parca atunci cand erai cu ea, gaseai aceeasi stralucire in ochii ei,
caprui cu nuante negre.
Nu ai sa ii uiti niciodata privirea inlacrimata din noaptea aceea.
ti-au ramas intiparite in minte profunzimea, simplitatea ei.

O iubeai asa cum era ea atunci: pura, gingasa, sincera.
Acum nu o mai cunosti, sau recunosti.
S-a schimbat prea mult si te simti vinovat de asta.
Nu mai speri la nimeni si nimic,
Doar supravietuiesti intr-o lume fara limite.

Lacrimi de dor spala sentimentul de uitare,
Si inca te trezesti in miez de noapte si o cauti
printre cearsafurile voastre.
Inca ii simti mirosul parului pe perna din dreapta ta,
si inca ii simti capul pe umarul tau...
Da, acolo era locul ei.

iti pleci privirea spre pamant si intrebi "de ce eu?"
Auzi un raspuns in surdina:
"pentru ca asa a fost sa fie"...
Azi te simti mai pustiu ca niciodata.

Poemul XX

"În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.

Pot scrie, de exemplu: "noaptea-i înstelată
şi stelele tremură albastre în depărtare".

Vântul nopţii se răsuceşte în văzduh şi cântă.

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Am iubit-o, şi, câteodată, şi ea m-a iubit.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe.
Am sărutat-o la nesfârşit sub cerul imens.

M-a iubit, şi, câteodată, şi eu am iubit-o.
Cum aş fi putut să nu-i iubesc ochii ei mari?

În noaptea asta pot scrie cele mai triste rânduri.
Cum să mă gândesc că n-o mai am? Să simt că am pierdut-o?

Cum să ascult imensa noapte, mai imensă fără ea?
Şi rândurile cad în suflet ca roua pe izlaz.

Ce mai contează că iubirea mea n-o mai poate păstra?
Noaptea-i înstelată, şi ea nu-i lângă mine.

Asta-i tot. În depărtare cineva cântă. În depărtare...
Cu pierderea ei nu mă pot împăca.

O caut cu privirea, dorind s-o aduc mai aproape.
Inima mea o caută, dar ea nu-i lângă mine.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar cum am putut-o iubi...
Vocea-mi vrea să fie vântul, să-i gâdile auzul.

A altuia. Va fi a altuia. Ca înaintea săruturilor mele.
Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare.

N-o mai iubesc, asta-i sigur, dar poate încă o iubesc.
Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea.

Într-una din aceste nopţi am strâns-o în braţe,
şi sufletul nu mi-e împăcat cu pierderea ei.

Chiar de-i ultima zvâcnire pentru ea,
şi acestea ultimele rânduri." 

                            (Pablo Neruda)

Altceva, altfel

Se sparg felinare pe strazile rau famate,
Si din ele curge sange de omenire blestemata.
Nu stie nimeni sa asculte sufletele ce urla a disperare...
Doar tu iti opresti firul vietii pentru o clipa,
Si auzi notele ascutite venite parca din adancuri.
Nu te mai sperie nimic, ai doze de cosmaruri infinite pe aripi.
Doar asa percepi cuvintele de pe portativul lor.
Incerci sa ii eliberezi de durere si amar,
Insa realizezi ca nu esti decat un muritor pe pamant,
Ca esti prea mic printre atatea vise desarte.

Fata de la marea neagra

Clipeste prea des ca sa ii poti deslusi culoarea ochilor.
Par de-un negru profund, insa la o privire mai adanca
Ii simti vibratiile caprui.
Ii mangai chipul ca si cum ati fi la inceputurile voastre infantile,
ca si cum nu i-ai cunoaste sufletul ca pe propriul eu.
Vrei sa te opresti, insa ceva inca te leaga de ea,
un sentiment prea mut si linistit,
si in acelasi timp prea nebun si fierbinte.

Azi isi doreste mai mult ca oricand sa o iubesti fara limite,
Increzator, sa te arunci in valul marii ei.
Sufletul ii striga, ii plange. Nu poate adormi iar. Nu vrea asta din nou.
Nu stie cum sa te iubeasca ca sa fii iarasi Tu.
Dovezi de amor zboara cu dor etern.
Nu le vezi.
Acum avem visele prinse cu catuse de glezne
Si nu ne putem desprinde de pamantul superficialilor.

Euforica, pluteste lin intre apa si foc. Nu se teme de tine,
Dimpotriva, crede in tine, in sufletele voastre...
Doar fata de la marea neagra,
te poate iubi prin creatie, arta si cuvant.
dar tu cine esti, pictor misterios, de i-ai furat sufletul,
pentru eternitate?
Cine esti de ai schimbat-o atat de mult incat iti cauta chipul
in fiecare margine de paradis?

Nu ii stinge flacara ce o mistuie tot timpul!

Iubire moarta, iubire vie

Ai sorbit disperat din iubire ca si cum ai inghitit otrava dulce,
Insa, extaziat, adormi in cosmaruri de basme.
Nu realizezi ca ai uitat sa lupti.
Te pierzi. Singur.
Pe ea ai uitat-o pe nisipul ars de Soare,
i-ai abandonat sufletul sarat,
i-ai lasat trupul in cortul de pe plaja de
Iubire moarta, iubire vie.

Acum te joci printre cadavre de nimic,
Si abia acum inveti ca Ileana ta era tot.
Atunci te jucai pe mal, cu scoici, cu sperante si vise,
Cu buze de suflet pline de
Iubire vie, iubire moarta.

Ai visat sub apa, ai vandut sarutari rupte din Ceruri,
Ai adormit in bratele ei pe muzica valurilor.
Insa, i-ai oferit un sfarsit dintr-un inceput ce promitea vesnicie,
Inceput in care ea credea ca intr-un rasarit de
Iubire moarta, iubire vie.