Stinge-mi dorul, iubitul meu!

Ploaia nu şterge depărtarea, la fel cum ceaţa nu şterge timpul.
Mi-e dor de tine şi îţi caut privirea pe orice chip,
Sufletul îmi geme şi nimeni nu-l aude, nimeni nu-l simte...

Doar tu, iubitul meu, adormi cu mine-n gând în fiecare noapte,
Şi alini nespusul meu dor cu blânde şi dulci şoapte.
Mă linişteşti pentru-un moment şi eşti capabil să m-aştepţi un veac,
Nu-ţi pasă nici de timp, distanţă sau de moarte.

Stinge-mi dorul, iubitul meu, şi fă să treacă timpul,
Să fim iar noi doi pe-un cearşaf, întinşi pe nisipul umed,
Să nu ne pese de nimic şi să ne trezim bătrâni,
Luminaţi de aceeaşi Lună şi ascultând aceeaşi mare. 

Acum închid ochii şi sper ca liniştea să coboare în sufletu-mi.
Ah, Doamne, dă-mi răbdare şi o încredere de fier!

cu ani în urmă.

un alt pas

De-atunci au trecut veacuri, însă încă te mai simt, undeva, pierdut.

Timpul nu are timp, aşa că nu ştiu cât înseamnă o clipă, o secundă.

Ştiu doar că un moment fără tine durează o eternitate.

Prea târziu pentru inimi frânte şi buze crăpate de atâta dor,

Acum a ramas doar cenuşa.

Şi ea va pieri cândva, se va spulbera printre noi dorinţe.

Îţi cunoşteam sufletul ca propria palmă, cu fiecare durere,

Fericire şi suspin. Orb, te-ai lasat condus de Iuda,

Şi ai vândut tot pe nimic. Ai pierdut şi te-ai pierdut şi pe tine însuţi.

Ai ramas gol pe dinăuntru şi doar eu ştiu asta.

Disperat, vei incerca să aduni cioburi, să refaci ce ai spart,

însă, in zadar...

Adună chipuri din alte oglinzi şi formează-ţi sufletul în bunătate,

Apoi găseşte alte cioburi şi lipeşte-le pe geamul aburit al vieţii.

Poate doar aşa vei gasi o cale de ieşire, de evadare din Infern.

Vei găsi Lumina prin întuneric, ghidat de rugăciune, prin credinţă.

Căieşte-ţi gândul şi zboară din nou, cu alte aripi de ceară.

Oh, Icar, ai luat tot fără să dai nimic!

suntem şi noi ploi

Shh..
ascultă ploaia, iar şi iar şi iar... E mereu alta, nu-i aşa?
Iubesc oamenii care simt fiecare picătură, fiecare strop ce netezeşte pielea...
Iubesc oamenii care dansează, strigă, plâng odată cu ploaia...
Care respiră odată cu pământul aerul umed de vară...

Suntem apă şi pământ,
trup şi suflet, ochi şi buze...

Suntem şi noi ploi
când intrăm în mare goi.
Fără griji, fără voi:
...doar noi...

...you know you have found love.

Soarele îţi mângâie chipul printre perdelele grele ce acoperă fereastra. Deschizi ochii încet şi îl vezi în dreapta ta: te priveşte. Tăceţi amandoi pentru câteva minute...doar liniştea vorbeşte şi voi vă înţelegeţi prin priviri.
Când ajungi să nu vorbeşti cu cel de lângă tine şi să te înţelegi cu el, cuvintele fiind de prisos, ştii că este iubire adevărată.

...te-ai trezit din vis şi, de fapt, eşti singură. Pereţii goi te înconjoară parcă urlând de dor, ca şi sufletul tău.
Te ridici, deschizi fereastra sperând că aerul cald şterge dorul, însă sufletul-ţi plânge.
 
O nouă zi a început, încă o zi fără tine, însă, au rămas mai puţine până la sfârşitul verii.