Rămas bun

Picură ploaia în sufletul meu încet-încetişor...
În pragul veşniciei absolute, îmi simt tâmplele albe,
de dorul chipului tău, ochilor tăi, buzelor tale roşii.
Iubite,
M-a îmbătrânit aşteptarea. 
Mi-a murit speranţa...
Rămas bun...

Roşu sângeriu de durere

Negrul amar al deşertăciunii îşi face loc printre venele roşiatice ale iubirii.
Vine o zi când totul se întunecă, când negura nopţii ne va speria pe toţi...
Ştiu că nu e munte pe care să nu-l pot urca, însă, parcă am fost înfrântă în luptă.
Destinul a fost prea puternic pe lângă furia nebuniei mele iubite.
Plânsetele-mi zguduie cimitirele tinereţii, însă Ei nu înţeleg roşul nebun.
Încet-încet, vor reuşi, oare, să întunece povestea noastră?
"Te rog nu mai plânge!", ai şoptit Tu, Înger al existenţei mele.
"Eşti tot ce iubesc!", ţi-am ţipat cu privirea spre Ceruri, sperând parcă
la o rază fierbinte de speranţă, aşteptând semnul eternităţii divine.

"Fă linişte!", ţi-am ordonat cu lacrimi de chin în ochi şi în suflet! "Să fie linişte!",
strigam disperată către văzduh..Nu mai suport căldura năucitoare a durerii ce-mi
invadează obrajii, ce-mi înnegreşte sentimentele, gândurile, buzele.

Tind să cred că, pe zi ce trece, doar în Ceruri mai pot fi a ta, într-un destin liniştit.
Pace cu Ei nu mai este demult, zilele senine au apus, însă, clipele dor întotdeauna.
Au transformat roşul dragostei în culori sângerânde ale sufletului meu, au înnegrit puritatea.

Mărturisire

Literatura mi-a fost mereu aproape de suflet. Din frageda copilărie am îndrăgit cărţile, poeziile, proza, teatru...am citit aproape orice "mi-a căzut în mână". Odată cu trecerea timpului şi a anilor, mă regăseam din ce în ce mai mult în versurile moderniştilor, contemporanilor chiar. De ce oare? Încă mă întreb, încă mă descopăr şi încă sper să nu renunţ niciodată la pasiunea mea.

Versurile şi marea mea dragă au fost mereu alături de mine, mi-au înţeles stările şi perioadele vieţii şi, parcă, mi-au uşurat experienţele.