"Lume multa, oameni putini..."
Singuratatea ma ucide pe zi ce trece, cu fiecare ceas, cu fiecare minut,
imi distruge retina timpului care se scurge latent pe obrajii inrositi de teama.
Ma duc, apoi, dincolo de padurile dese ce ascund dazamagiri, dureri, temeri, rautatile lumesti
si descopar puritatea naturii vesnic verde, prospetimea, gingasia si transparenta dorintelor.
Vreau sa gasesc echilibrul Cerurilor, sa ma inalt in albastrul marin al diminetilor tarzii de vara,
insa timpul sa nu mai aiba valoare. sa dispara!!! si odata cu el sa dispara si singuratatea!
Cele mai dureroase clipe sunt cele in care esti inconjurat de multa lume si,
paradoxal,
de foarte putini oameni.
Cum ajungem sa ii recunoastem? Greu, cateodata fiind chiar prea tarziu...
Pe masura scurgerii timpului, mi-e din ce in ce mai greu sa ma incred in oameni.
Mi-e sufletul batran din cauza experientelor nefaste cu sufletele moarte ale oamenilor vii.
Astfel, imi amintesc in fiecare zi ca:
" Ne nastem singuri si murim singuri..."
