Fata de la marea neagra

Clipeste prea des ca sa ii poti deslusi culoarea ochilor.
Par de-un negru profund, insa la o privire mai adanca
Ii simti vibratiile caprui.
Ii mangai chipul ca si cum ati fi la inceputurile voastre infantile,
ca si cum nu i-ai cunoaste sufletul ca pe propriul eu.
Vrei sa te opresti, insa ceva inca te leaga de ea,
un sentiment prea mut si linistit,
si in acelasi timp prea nebun si fierbinte.

Azi isi doreste mai mult ca oricand sa o iubesti fara limite,
Increzator, sa te arunci in valul marii ei.
Sufletul ii striga, ii plange. Nu poate adormi iar. Nu vrea asta din nou.
Nu stie cum sa te iubeasca ca sa fii iarasi Tu.
Dovezi de amor zboara cu dor etern.
Nu le vezi.
Acum avem visele prinse cu catuse de glezne
Si nu ne putem desprinde de pamantul superficialilor.

Euforica, pluteste lin intre apa si foc. Nu se teme de tine,
Dimpotriva, crede in tine, in sufletele voastre...
Doar fata de la marea neagra,
te poate iubi prin creatie, arta si cuvant.
dar tu cine esti, pictor misterios, de i-ai furat sufletul,
pentru eternitate?
Cine esti de ai schimbat-o atat de mult incat iti cauta chipul
in fiecare margine de paradis?

Nu ii stinge flacara ce o mistuie tot timpul!